Power Rangers trip.

Never, I say NEVER smoke pot and rob a house in which there’s a four year old boy and a Power Ranger costume. I’m still laughing to tears on this one, and my initial intention while browsing the web regarded a wallpaper to put on my work desktop.

I found the desktop but I also found the image below. Two pot-heads went inside a house to rob it and get more money for pot (P.S. that’s mere proof of idiots in possession of Marie-Jeanette; only those with some education and appreciation for this plant should be allowed to use it, I’d recommend testing the buyer before giving him a bud or two). One actually waited outside, while the other stoned idiot went inside and put a gun to children’s heads (one was five, one was one year old). A third kid, aged four, sneaked into his bedroom, put on his Power Ranger suit and came out swishing his sword around Mighty Morphin’ style.

Apparently, the pot-head idiot experienced a scary trip and fled the house. I still can’t believe this kind of stuff can happen, I’m honestly baffled and beyond amused.

Go go Power Rangers!!!

(P.S. Click image for details.)

Let us all praise Olmeca.

Olmeca Gold for that matter. I dedicate this to my beloved sister, my partner in crime. And to the customers who just won’t let me have my fun… I dedicate this.

To the many nights I’ve spent looking after everyone else. Tonight, well, it’s my turn!

New life. Bigger problems. [part one]

This isn’t the ordinary ‘new life, new people’ story. When Clara moved into this little town by the ocean line, she wasn’t expecting it to be so different. She did expect changes – moving from a big city into a town that has three bars, one theater and one bookstore was indeed a change, a big one for that matter. But the people here seemed different.

Moving in took her less than a day, by the end of the night she had already unpacked everything and she was browsing channels on her tv. She couldn’t even understand what she was watching, all she could think of was the new life in store. The new routines, the new job at one of the three bars, the regular visits to the bookstore and maybe a movie once in a while. It was going to be easy living there, nevermind the ‘less complicated’ aspect. Coffee in the morning, a cigarette to get the day started – everyone was quitting, she was one of the few who refused to separate that coffee from that cigarette, she just couldn’t do that to her taste buds. It wasn’t humane. Then dress up and off to work. On her way to work she’d stop by a small bakery where she’d stock up on bagels and then straight into the cafe, less than a mile down the main boulevard.

There would be a second coffee and the bagel breakfast, then work until the late evening. She’d meet plenty of people there, so her social life wouldn’t be completely dead. Then she’d go home, watch a movie, draw up several comic book pages and then a long hot shower, ending it majestically with a deep sleep. She was going to spend the days off reading at the bookstore – one of the few who came with a reading space and a small coffee machine to get the reading started. It sounded too sweet to be real.

The first week passed in slow motion and she enjoyed every second of it. She slowly parted from the dark parts she’d left behind and she began to study the people around her. Simple creatures, warm and welcoming, lovely to hang out with. The boss was incredibly cool and quite a kid stuck in a grown man’s body, and she found that absolutely adorable. Her colleague was chatty and always wore a smile on her face and the house customers were mostly in their 40’s and 50’s and each came with a pack of really interesting stories.

It was going good. On her day off she got up, drank her coffee really slow, had a lazy breakfast and went out. She circled the neighborhood with music playing in her ears and she found the bookstore she’d first seen when the truck brought her in town. She went in and automatically smiled at the sound of a bell hung by the door, reminding her of old movies. The man owning that place was Sam, born and raised in that town. For no reason they began chatting over books and Clara realized that it was around eight in the evening when she actually wanted to start reading something from the store. It was already dark and she’d already had four coffees while talking to Sam. She knew most of his life story by that moment, she’d learned that he was a Cambridge graduate who chose to come back home because he loved the people here. She knew that Sam had a loving wife and two kids who were in preschool.

She suddenly felt the need to go home and watch a romance, one of those soapy flicks that brought her to instant tears over a big bowl of ice cream and two liters of Sunny D. Sam smiled at her as she walked out of the store and said:

‘Watch out for the shadows.’

She looked at him and couldn’t understand much of that statement. She smiled and took it as a “watch yourself, it’s dark outside” warning, which she’d heard before since her stay there. There was no point in telling her that, she thought, she’d come from a big city and she’d lived in a pretty nasty neighborhood – most of the local drug dealers had been her best friends in school, none of them touched her. She was actually well protected there. She waved a goodbye and walked out into the evening.

It was pretty dark but the moon was lingering somewhere at the end of the long alley. She could smell the night-queen in the air and there was a flickering street lamp on the right side of the road. She took her time as she walked home.

She heard foot steps behind. She turned around but there wasn’t anyone there. She pulled the jacket zipper up and continued walking, constantly thinking about the things she was going to do there and about the upcoming work days. More steps behind her. She looked around and still there was nothing, not a soul out in the street.

She looked at the house on the right and she noticed an elderly lady watching her from inside while sipping from a cup of tea. She looked around again and noticed that there was nothing moving. No people, not even a cat or a dog. The wind wasn’t blowing but the night-queen smelled wonderful. And complete silence.

She passed by another house and heard steps around her. Still, no one. She looked at another house. A man was watching from inside, slowly shaking his head in some kind of disappointment. His chest rose and descended in what appeared to be a long sigh.

‘What the hell…’ she mumbled and started walking a bit faster. The steps again. It was getting irritating as she approached the flickering street lamp.

‘Who’s there?’ she thought of asking. No answer, just more steps. She began turning around more often but she couldn’t see anyone. Panic was slowly budding inside her but the realistic part in her kept screaming that she should just mind the road and get home safe.

The moment she reached the flickering light, the sound of steps approached her from behind. She suddenly turned around but there was nothing, just shades around a defective street lamp. She turned back to her direction and froze. A scream would’ve come in handy, but it got stuck in her throat. All she could see was a pair of big yellow eyes and a frown. She heard a heavy breath and felt a cold hand grasp her throat. The fingers felt long and the strength they held was intimidating. It stood there, tall and dark with yellow eyes, it stared her in the face, breathing heavily. The voice came out distorted as she tried to catch her breath, because the long cold fingers had quite a grip on her throat.

‘What are you doing outside at this time?’

She tried to release herself from the grasp but the hand refused to even twitch in her attempts.  The voice increased its tone, revealing anger – the kinder of anger no one would ever want to face, especially when being held by the throat, several inches off the ground. She knew that screaming wasn’t going to help and her mind had blanked out completely while looking for viable solutions.

‘What are you doing outside?! Haven’t they told you anything?!’

She suddenly became slightly curious. Maybe conversation could keep her alive. Just maybe.

‘Wha… What do you mean?’

The voice regained its human sound, deep and masculine. The yellow eyes stared deep inside of her, it felt like intense scanning. But the grip wasn’t loosening one bit. He was in control, she had to play nice.

‘You’re out here, all alone, at night. Didn’t anyone tell you to stay home during the night and never go out alone at this hour?’ the voice replied.

‘Um, no… they said I should watch out when it gets dark, I thought they were talking about purse snatchers. And that was my worst case scenario here!’ she tried to explain, while breathing slowly, regaining her spirit in spite of the circumstances.

Its head bent over on one side and the yellow eyes shrunk, as if closely studying her.

‘You’re new here.’ the voice said.

‘Yes, yes I am.’

‘What are you doing outside?’

‘I went to buy a book.’

‘What book?’

That sounded weird.

‘Good Omens’ she answered, slightly puzzled.

Then silence. A sigh.

‘Do you have it with you?’ the voice asked.

Clara couldn’t help but lift an eyebrow, slightly insulted by the constant pointless questions. The voice repeated with a louder tone.

‘Do you have it with you?!’

‘Yeah, it’s in my bag.’

‘Let me see.’

Silence. It felt like high school inspections, when Mr. Pain would always question her for drugs and making her empty her bag in front of the whole class, to always show anything but drugs. She did grow up in a sleazy area but that never meant that she’d grown into the shady business as well. All in all, it always felt humiliating. The hand shook her a bit, just to remind her who was in control.

‘LET ME SEE!’ the voice thundered.

With trembling hands she took the book out. It was a limited edition copy of Good Omens, with the authors’ autographs on the first pages. It had taken her forever to find it and to her surprise, she’d found one in that little town.

The book was snatched from her hand and she suddenly fell to the ground, on the cold pavement stone. The footsteps cleared away and she was left alone there, under the flickering street lamp. She instantly got up and ran home, not stopping until she didn’t reach the foyer of her home. She put on all safety locks and fell on her knees.

She was trembling from every joint and her neck was in pain. She was gasping for air. She would’ve wanted to cry and she tried to, but no tear managed to come out. The rest of the night was compromised. She spent it in front of the tv, switching channels like crazy, not watching anything really. At some point, at around three in the morning, she grabbed her sketchbook and the colored pencils and started drawing what she had seen.

She couldn’t find a yellow strong enough to show the yellow that had stared her down, but the accentuated it with thick black lines. She couldn’t reproduce the cold skin, nor the tone of voice. Her fingers trembled as she struggled to reproduce the image that refused to leave her head.

‘What the fuck is going on…’ she muttered with a trembling voice as she continued to draw until the sun came up. When her alarm clock rang, she’d fallen asleep on the sketches, cheek stuck on the yellow eyes.

She hoped it had all been a nightmare, but the sketches reminded her of every single second of the past night. She was trembling once again.

The new life she hoped would be a peaceful one suddenly turned into a potential nightmare. That thought lingered by her through the entire day, as she focused on understanding that event.

Şi-n Română – Aventurile Prinţului Ierbuţă: Naşterea unui mugure.

[Notă autor - mi s-a cerut să scriu nebunia asta în ambele limbi de circulaţie ...internaţională, lol. Tradus şi adaptat din povestioara anterioară, pentru poeţii care înţeleg gluma şi care apreciază ...poezia. ]

A fost odată ca niciodată un regat superb întins peste munţii tineri din Jamaica. Muntele Albastru domnea peste toţi mai frumos ca oricând, căci el găzduia celebrele boabe de cafea care încântau simţurile cafegiilor de pretutindeni. Nu ştim exact de ce i s-a pus numele de Munte Albastru, însă există scrieri vechi despre vizionari care au fumat ierburile magice şi au văzut vârful Muntelui Albastru ridicându-se dintre nori, cu un albastru strălucitor, incandescent – a fost seren, scriau ei.

La poalele Muntelui Albastru se întindea superbul regat al lui MariJuan al 5lea, ocupând câţiva acri buni. Oamenii respectau regatul şi îl tratau cu blândeţe. Ba chiar încheiaseră un pact – Omul ajuta zânele verzi ale lui MariJuan să se înmulţească şi să-şi împrăştie seminţele magice, iar Omul venea o dată pe an să culeagă frunzele verzi, femeile regatului, mai precis, pentru scopuri… um… farmaceutice. Şi toată lumea era al dracului de “fericită”.

Regele MariJuan al 5lea era o plantă frumoasă şi verde, întinzându-şi frunzele peste un întreg câmp. Strămoşii săi au venit la Muntele Albastru în anii dinainte, aduşi din pământurile centrale ale Asiei pe o corabie. Colonizarea tărâmurilor virgine era necesară într-o epocă în care Omul interzicea existenţa plantelor verzi cu THC.  Locuitorii de pe Muntele Albastru i-au primit cu braţele deschise, cunoscând efectele magice ale zânelor verzi.

Acest MariJuan al 5lea avea un fiu. Un mugurel adorabil, crescut chiar din rădăcinile tatălui său, verde precum un smarald şi al naibii de vorbăreţ. Toată ziua îşi căpia tatăl cu întrebări de genul “Tati, dar de ce vor oamenii să ne fumeze?” sau “Tati, dar de ce ne urăsc oamenii în restul lumii?” ori “Tati, o să ajung vreodată în cuiul vreunui Om?”.

Prinţul Ierbuţă, aşa cum fusese numit mugurelul, era subţirel şi de un verde crud,  o tentaţie dureroasă pentru oamenii lacomi care nu se puteau abţine de la a da iama ocazional în regat pentru a fura mugurii tineri – în ciuda acordului încheiat între cele două specii.

Mulţi încercaseră să îl fure pe Ierbuţă, motiv pentru care Regele MariJuan întărise Gărzile Roiale THC cu extra… THC. Gărzile erau plante extrem de puternice, suficient de concentrate pentru a doborî o întreagă armată cu un singur fum. Oamenii erau intimidaţi de plantele înalte şi puţini aveau curajul să se aventureze pe-acolo, căci tentaţia avea să-i lovească surd, făcându-i să fumeze tulpinile colosale, acţiune ce avea să ducă la adevărate pene cerebrale de… curent.

Aşa că Prinţul Ierbuţă crescu frumos şi verde crud, întrebându-şi mereu tatăl despre Oameni şi despre pactul cu creaturile bipede. Curând află că Omul venea numai după femeile lor verzi, pentru a le consuma în ritualuri de sacrificiu, pentru a fi mai aproape de Zeii lor. Mulţi spuneau că-şi văd Dumnezeul şi că vorbesc cu el atunci când fumează plantele respective. Regele MariJuan conducea regatul verde cu un braţ de fier, se poate spune. Toţi ascultau de el şi întotdeauna lua deciziile corecte – până în ziua în care a hotărât să-l încrucişeze pe Prinţul Ierbuţă cu Prinţesa Ganja. Nu era deloc frumoasă, frunzele ei erau mult prea lungi şi frate, cum puţea! Nu-i plăcea deloc de ea!

În ziua nunţii lor, zâne verzi de pretutindeni veniră de peste toate poalele Muntelui Albastru pentru a sărbători uniunea. Toţi păreau fericiţi, Regele MariJuan era mândru ca un stejar să-şi vadă fiul parte din a Cincea Încrucişare, ce avea să producă următoarea generaţie de femei fertile pentru Omul dornic să fumeze. Prinţul Ierbuţă, pe de altă parte, era trist. Verdele lui crud pălise, nu era pregătit pentru asemenea soartă. Nu vroia să dea naştere la un alt rând de frunze şi flori care să ajungă fumul unor oameni străini. Vroia mai multe de la viaţa lui scurtă.

În acea zi, însă, un Om avu suficient curaj să treacă de Gărzi. Ştia că toată marfa bună era pe lângă tulpina Rege. Se strecură mârşav printre tulpini, silenţios precum un şarpe, până ajunse la Prinţul Ierbuţă. Rămase uimit de graţia lui, aşa că hotărî să ia Prinţul cu el şi să-şi întemeieze propriul regat undeva departe de Munţii Albaştri.

Dezgropă rădăcinile, în timp ce Prinţul Ierbuţă îl privea uluit. Nu ştia dacă să strige după ajutor sau să lase omul să îl ia. Era curios totuşi de soarta lui în mâinile omului. Până să se sperie suficient şi să strige după tatăl lui, Omul părăsise deja câmpul verde, urcându-se într-o corabie cu destinaţia Anglia, un tărâm vechi şi ciudat dincolo de ocean.

Regele MariJuan şi-a căutat fiul timp de zile întregi, plângând la zânele lui. Prinţesa Ganja fusese atât de dezamăgită încât s-a aruncat în braţele primului venit, un comun oarecare, dând naştere unei a Cincea linii de slabă calitate. Omul fusese chiar înmărmurit în timp ce fuma descendenţii lui MariJuan, specificând că nu era totuşi cea mai bună recoltă. Regatul deveni rapid unul comun pentru Om, cererile venind tot mai rar. Sărăcia şi tristeţea se abătură asupra regatului, în timp ce Prinţul Ierbuţă se îmbarca pe vasul cu destinaţia Anglia.

Omul îi vorbi lui Ierbuţă în drum spre tărâmul ploios al Angliei. Îi spuse: “Vei crea o recoltă bune, tinere verzui. Am o a patra linie de fete dornice să te primească. Vei face mari lucruri printre noi, îţi pot simţi vibraţia. Îţi miros deja magia…”

Prinţul Ierbuţă era înmărmurit, mii de gânduri săgetându-i creierul crud şi verde.

The adventures of Weedy: The birth of a bud.

Once upon a time there was a beautiful kingdom spread wide over the young mountains of Jamaica. Above all reigned the beautiful Blue Mountain, where the legendary coffee beans of Blue Mountain grow every year in order to bewitch the senses of coffee connoiseurs worldwide. We don’t know exactly why they call it the Blue Mountain, but there are old records of visionary who smoked the magic herbs and saw the mountain peak from the clouds with a glowy blue tip – it was serene, so they wrote.

At the skirts of the Blue Mountain was the splendid reign of King MariJuan the 5th, spreading over a couple of acres. Mankind respected the kingdom and treated it gently. They even made a pact – mankind would help the green fairies of MariJuan multiply and spread their magical seeds, and once a year Man would come and claim several hundreds of green fairy leaves for… erm … farmaceutical purposes. And everybody would be smokin’ happy.

King MariJuan the 5th was a beautiful green plant, spreading his leaves across an entire field. His forefathers came to Blue Mountain in the years before, brought from the Central lands of Asia on a sailing ship. Colonization was required in a time when Mankind had banned their existence. The people of Blue Mountain had welcomed them with arms wide open, knowing of their blessed green fairies magical effects.

He had a son, this King MariJuan the 5th. A little bud, growing straight from his fatherly root, green as an emerald and chatty as hell. All day long he’d ask his father all sorts of questions, such as “Daddy, why do people want to smoke us?” or “Daddy, why do they hate us so much in other parts of the world?” and “Daddy, will I ever end up in one of Man’s blunts?”.

Prince Weedy, as the little bud had been named, was slim and crude green, a painful temptation for those of Man’s kind who were greedy and couldn’t help themselves from barging into their kingdom once in a while, to steal young buds – in spite of the formerly officialized agreement.

Many had tried to steal him away, reason for which King MariJuan decided to reinforce the Royal THC Guards with extra… THC. The guards were powerful plants, concentrated enough to knock down and entire army out of one smoke. People were intimidated by the tall plants and few dared to adventure themselves among the Guards, for temptation would hit them right there and they’d attempt to consume the collosal stalks, which would lead to literally mind-blowing blackouts.

So Prince Weedy grew beautiful and crude green, constantly asking his father questions about Mankind and their pact with the bipede creatures. He soon learned that Man only came for their women, to consume them in ritual sacrifices in order to get closer to their Gods. King MariJuan led the kingdom with an iron fist, per say. All obeyed and his decisions were always the right ones. Until the day he decided to cross Prince Weedy with Princess Ganja. She wasn’t pretty at all, her leaves were too long and boy, did she SMELL! He didn’t like her one bit!

On the day of their wedding, green fairies from all over the skirts of Blue Mountain came to celebrate the union. Everyone looked happy, King MariJuan was as proud as an oak tree to see his son as part of the fifth crossing that would produce the next generation of fertile females to deliver to Mankind. Prince Weedy, on the other hand, was sad. His crude green was faded, he wasn’t ready for such a fate. He didn’t want to just give birth to leaves and blossoms that would end up in the smoke of strange men. He wanted more from his short life.

On that day, though, one Man was bold enough to go beyond the Guards. He knew that all the good stuff was close to the King stalk. He sneaked through, silent as a snake, and came close to the Prince. He was amazed by his grace, so he decided to take Prince Weedy and start his own little kingdom somewhere far from the Blue Mountains.

He dug out the roots, as Prince Weedy watched in complete awe. He didn’t know whether to scream or to let the man take him. He was rather curious of his predicament in the strange man’s hands. By the time he got scared enough to shout after his father, the man had already fled the green crops, boarding a sailing ship to England, a strange old land across the ocean.

King MariJuan searched for his son for days, crying to his fairies. Princess Ganja was so disappointed that she married a commoner, giving birth to a fifth line of low quality. Man was actually baffled as he smoked the descendants of King MariJuan, specifying that it wasn’t really their best batch. The Kingdom quickly became common to Man, and requests came less and less. Poverty and sadness took over the land, while Prince Weedy was boarded on the ship to England.

Man spoke to Weedy on their way to the rainy lands of England. He said “You will make a fine batch, young green. I have a fourth line of girls eagerly waiting for your arrival. You will do great things among us, I can feel your vibe. I can smell your magic.”

The Prince was speechless, millions of thoughts racing through his crude little roots.

Life in Dreamville [part one]

We all go by, day by day, never wondering if there’s anything else there apart from our little world, apart from the donut we hasten to eat on the way to work or apart from the dog we have to walk when we come back home in the evening.

We never think that maybe, just maybe there’s something more out there. Or something else besides what we already know. There is, I tell you.

This is a story you won’t find in fairytale books, you won’t find it in history books nor will you stumble upon it over the internet while browsing through Ebay. This is a tale stolen from another world, from another time and another place, where everything is like here, yet different.

It starts on a snowy night, just outside of Dreamville – the ever charming little town, right down the muddy side of a country road. Colin was driving his car, Rosie the ‘57 Mustang, slowly down the road, in order not to disturb the streetlamps – those pesky characters made of forged black iron and arogant pale white light bulbs, whose behavior resembled that of evil Imps out to simply piss you off in case you’d ever cross their path.

They’d start flashing the lights if you’d irritate them, then even turn their lights down, if you persisted in not pleasing their grumpy nature. And a road leading straight into darkness was never a good thing, because few ever made it back alive from the night. And those few were never sane again, because Dreamville was a town of light, a little oasis in the middle of the country side, where the art of the perfect light distribution was in first place. Crafting the perfect lights was any man’s dream in Dreamville. So he proceeded in peace, careful not to push the streetlamps in the wrong way of behavior.

He had all the reasons to come back alive from the night, one of the major reasons being the delicious chestnut porridge that his nana baked every year, on Christmas. Her effort is always admirable because she always preffers to catch the chestnuts herself. They jump around the chestnut trees, like crazy Mexican beans, and one has to be really careful when catching them, because they tend to bite. The effort is actually worth it because they make the best porridge in seven counties, if baked properly.

It was Christmas Eve there in Dreamville, but only there. Each county celebrated Christmas in a different time of the year. He once spent Christmas at his aunt’s house in Blundchen, where Christmas was celebrated in the middle of July, with camp fires, barking hot dogs with honey mustard and colored globes hung in every palm tree. It was nice, the food was delicious and the barbecues were really fun, but to Colin Christmas was peculiar without the snow, the orange flames in the fireplace and the hot chestnut porridge.

He kept driving down the swirling country road, just to feel a flake or two on his face. He could hear the streetlamps mutter once in a while: ‘Easy on the lights there, boy!’, ‘Check the radiator before you shower us with that old bark of a car!’, ‘Put a leash on your four wheeled mutt!’. They were mean to everybody who passed by, so he’d learned not to take it personal, though at first it really ticked him off. Until he picked a fight with one, fell into darkness and thanked his parents for raising him to be cautious enough to carry a flashlight, just in case. Never pick a fight with a streetlamp, you will never win!

He looked around as he drove, noticing splendid Christmas lights hung about each house. Each year Christmas resembled a colored lights festival, where each family put major efforts into making their home the brightest and most colorful of them all. Twinkly blue and green lights glowing from underneath the heavy diamond snow.

It was all too beautiful not to be looked at, not to contemplate for just a few minutes, as snowflakes kept floating quietly down from the obsidian night sky. So he pulled Rosie over, just to get out and check the view for a minute. Or two. He pulled over right under a streetlamp. He got out and caressed her fender. The Mustang trembled out of sheer pleasure, like a friendly dog under its master’s hand. All it lacked was a tail, because it could also bark, but Rosie was already pretty old and barking was a bit of an effort for her.

The streetlamp just couldn’t help it: ‘It better not leak anything funny around me, or I might just black out, the smell is repulsive!’

Colin lifted a hand, as a peace sign, breath already taken by the beautiful and endless carpet of Christmas lights. ‘We won’t be long…’, he gasped and smiled as he admired the view.

He leaned against Rosie to take a longer look at the complicated ensemble of brick walls, dark tiles, small windows and colored lights simply blooming out like snowbells. Sheer purity and color. ‘Admit it, you’ve never seen anything this beautiful’, he said to Rosie.

The Mustang groaned, like a retriever lying by the fireplace, at its masters feet, to chew on the favorite bone. Then a twinkle caught his eye. A moving twinkle. His eyes suddenly got stuck on that.

…

O Steluţă.

Plutea singură, de nebună, în cerul întunecat de Decembrie. Se răsucea, se întorcea pe toate părţile, lăsa vântul tăios al iernii s-o plimbe peste culmile muntoase. Era îngheţată toată, nu mai simţea nimic. Stătea ascunsă între florile minuscule de gheaţă care compuneau acel conglomerat, acea steluţă de zăpadă, acel prim fulg de iarnă.

Aştepta.

El tăia lemnele. Lovea cu sete în fiecare buştean, spărgându-l în bucăţi ce aveau să-i încălzească micuţa sufragerie din micuţa lui cabană. Se lăsa seara şi era singur. Purta permanent o durere surdă în piept, îşi tot spunea că îi e bine singur, că-i este mai bine fără ea. Fără ele. Că nu fusese prima care îl dezamăgise. Nu fusese prima care îl lua ca pe un fraier dispus să-i facă toate poftele. Nici vorbă. Doar că de fiecare dată îşi jura că nu le mai lasă să-l rupă aşa pe dinăuntru. Şi de fiecare dată părea să-l doară şi mai tare. De data asta avea să fie singur, fără iluzia unui Crăciun în braţele vreunei himere. Era mai bine aşa.

Nu mai aştepta nimic.

Vântul se înteţi brusc, părea să fie din ce în ce mai rece, mai crud cu tot ceea ce respira. Păsările rămase în ţara rece se zgribuleau printre copaci, micile vieţuitoare se ascundeau adânc în scorburi şi sub casele sătenilor. Ea deschise ochii larg. O ajunsese frigul, în cele din urmă. Începu să se zbată în conglomeratul de gheaţă, fulgul de nea răsucindu-se iar pe toate părţile. Era singură în tot cerul deja negru, plutea printre nori lăptoşi.

Ar mai fi aşteptat.

Dar frigul devenea tot mai crud. Îşi simţea corpul degerând. O dureau degetele, încheieturile îi înţepeneau. Vroia să se mişte, să ajungă mai repede pe pământ, ca după ea să vină restul fulgilor, să o acopere şi să o încălzească, până la primăvară. Privi în jos, disperată, încercând să calculeze cam cât mai avea până pe pământ. Văzu o luminiţă.

Nu mai putea aştepta.

El aprinsese un foc mic în curtea cabanei. Cât să se înalţe uşor spre cer. În fiecare an făcea asta, numai că în anii precedenţi îl contemplase cu câte o himeră din asta. De data asta îl contempla singur. Şi parcă era mai frumos ca în anii precedenţi. Frumuseţea lui era una sinceră, solitară.

Nu era nevoie să mai aştepte.

Se uită în sus şi văzu ceva sclipind uşor în întuneric. Zâmbi cald. Era primul fulg de zăpadă. Plutea uşor spre el.

Ea se zbătea în continuare în acel fulg de zăpadă, disperată să atingă un pic de căldură. Privi din nou în jos. Pâlpâia o lumină sub ea. Era focul de tabără. O aştepta prea multă căldură, avea să o mistuiască într-o secundă. Nici aşa nu era bine. Ar fi sfârşit mult prea devreme. Îl văzu pe el, cum o privea. Începu să ţipe, cât o ţineau plămânii, sperând că avea să o audă. “Prinde-mă!”

El aştepta fulgul de zăpadă, avea să-l admire în toată splendoarea lui, cum piere în limbile de foc.

Ea se zbătea şi ţipa în continuare, sperând că avea să o vadă. “Prinde-mă, te rog prinde-mă!!!”

El aştepta.

Văzu ceva sclipind mai tare. O voce îi străpunse creierul. “Prinde-mă!”.

Întinse mâna, să prindă acel fulg de nea. Ea adormi la primul contact cu pielea lui. Dormea aşa, udă şi îngheţată, în timp ce mâna lui se încingea deasupra flăcărilor. Şi-o retrase rapid şi îşi privi palma. Miji ochii, încercând să înţeleagă ce fusese în acel fulg deja topit în palma lui. Înţelesese silueta ei.

Fugi în cabană şi aşeză acea siluetă pe o pernă, în dreptul şemineului. Făcu focul repede şi se aşeză cuminte lângă pernă. Silueta începea să crească, să prindă forme mai clare. Treptat, ea căpătă proporţiile unei păpuşi de porţelan. Lui i se părea mai fragilă de atât. Aduse mai multe perne, observând cum tânăra făptură căpăta în continuare proporţii.

Adormi fascinat lângă ea, la căldura focului din şemineu. În mod surprinzător, nu avea să-şi petreacă Ajunul Crăciunului singur, în căbănuţa lui. Noaptea trecu încet, în timp ce afară viscolea cu sete.

Când deschise ochii, primul lucru pe care îl văzu fu zăpada care se aşezase cuminte afară, peste tot. Totul era alb şi pur, aşa cum îi plăcea lui. Iar în braţele lui se zgribulise o făptură firavă, cu părul de culoarea mierii, căutându-i căldura în somn. O privi atent, preţ de câteva minute, memorându-i fiecare trăsătură. Era dulce, desenată parcă de natură însăşi. Era caldă şi căuta tot mai multă căldură, în goliciunea ei.

Avea să îi afle şi povestea, la un moment dat. Dar dormea atât de frumos, l-ar fi frânt pe dinăuntru să o trezească, să o smulgă dintr-o visare care încă îi picta zâmbete pe chip. O strânse uşor în braţe, lăsând-o să se cuibărească în braţele lui.

Avea să fie un Crăciun diferit. Poate cadourile pe care ni le dorim cel mai mult nu se pun sub brad. Şi poate cadourile alea nu sunt cele pe care ni le dorim în mod conştient. Moşul fusese mult prea generos cu el.

Adormi la loc, pe perne, încălzind în continuare creatura care aproape îi căzuse în foc. Din cer.

This is freedom.

She no longer cares for the uptightness revolving around every decision that she has to make. She no longer cares about the deep scars. She no longer cares about the intrusive phonecalls, the desperate attempts of communication. She has been forced to give up her own family, in order to keep surviving. She no longer troubles herself over everybody else.

For just five minutes, she found comfort in a good smoke and a damn good caipiroska. For just five minutes, she allowed her body to sway to the music, she allowed herself to feel the rhythm. She learned not to care as much as she should. She learned that whether she does it or not, things still keep rolling like mountain springs.

She can finally feel the energy, no matter how dark the ages are. She’s taken her shield, she’s taken her sword and she’s ready to take on an entire war, just to reach her destination – the home, the new home, as she assumes the pilgrimage. As she accepts that loneliness is a vital lesson regarding true survival.

She learned to let go, she learned to forgive. And above all, she learned to forgive herself. For you see, that is the biggest step that any person can take in order to truly FEEL the music. She now sees beyond age, beyond materials, beyond flesh and beyond ideas. She sees the ether in every living being, the little spark that makes it all go round.

She likes abandoning herself once in a while. And if anyone thinks otherwise, she no longer cares. It doesn’t matter how slow things move, they do move. And they do finish the circle that they’re supposed to finish it.

It’s a question of patience. A question of forgiving the self. A question of seeking the important. The thing that truly matters. And that, my friends, is certainly not someone else’s attention or love. But the proper, the pure, the undisputed and forever charming love of SELF. Be selfish, that’s what she says. It’s completely fucking worth it.

No one truly cares about you, down to the last drop of your blood. No one, absolutely no one. You are the only one capable of such love for yourself. And guess what, you are the only one who takes this road, the only one stuck with yourself until you die. So be selfish, you’re worth it. And learn to forgive.

And above all, feel the damn music.

Când umbra prinde viaţă.

Să-l provoace cu asemenea copilării era aiurea. A doua oară poate ar fi lăsat-o să-şi rupă un picior, ceva, cât să se dezveţe de gesturi extreme. Pe măsură ce-i flutura prezenţa lui pe sub nas, Amelie devenea tot mai frustrată. Constată că avea un cerc zdravăn de prieteni din care nu reuşea să lege o legătură mai strânsă cu nimeni. Unii bărbăţi roiau în jurul ei, nu era o femeie de lepădat, dimpotrivă chiar. Era frumoasă, capul o ducea în direcţia potrivită, avea şarm şi personalitate, era conştientă de toate acestea. Şi totuşi, nici un potenţial pretendent nu prezenta interes pentru ea.

Îl sună pe Cain într-o zi. Cain, colegul ei de grupă din facultate. Fostul coleg. Tipul cu care îşi petrecea nopţile în laboratorul de developare al colegiului. Tipul cu care se certa pe tema hârtiei fotografice. Tipul căruia îi făcea macaroane cu brânză în weekend şi cu care nu făcuse niciodată nimic ieşit din sfera prieteniei. Era un tip deosebit, frumos şi talentat. Dar ca şi ceilalţi, nu prezenta interes pentru el pe plan fizic. Spre deosebire de ceilalţi însă, nici el nu dăduse semne că ar vrea ceva cu ea. În schimb o ignora uneori cu desăvârşire, lucru care mereu stârnea o Amelie vanitoasă în interiorul ei. În acea seară era pusă pe fapt mari. Avea să îl cheme la ea. Şi avea să-l ducă în pat. Ştia că EL ştie, că o aude, că o urmăreşte. Nu avea nici de ce să considere că ar face-o dinadins, chiar era cazul să îşi mai petreacă noaptea în braţele cuiva care să nu fie pufos şi cu ochi din nasturi.

Aprinse ultima din cele cinci lumânări lungi de pe masa din sufragerie, care era aranjată pentru o cină în stil japonez, cu şedere pe un covor crem, pufos şi moale. Servea macaroane cu brânză şi un vin roşu, dulce. Mai ţinea minte diverse aspecte ale dating-ului la domiciliu. Se pare că şi Cain le mai ţinea minte, judecând după expresia făcută în clipa în care intră în sufragerie. Se schimbase în ultimul an, de când nu îl mai văzuse. Părul blond închis fusese tuns scurt. Ochii albaştri în schimb erau neschimbaţi, la fel de reci şi pătrunzători ca înainte. Glumele erau la fel, expresia de puşti uneori pus pe şotii nu dădea semne să-i părăsească trăsăturile prea curând.

Stăteau pe covor, întinşi, sprijiniţi de canapea, ţinându-şi paharele de vin şi râzând, amintindu-şi de facultate. Cain începu să observe detalii, inclusiv rochiţa foarte scurtă de in pe care o purta Amelie, banda dantelată a ciorapilor lycra, breteaua fină a sutienului. Începu să observe linii fine, trăsături ale umerilor goi, jocuri de umbre şi lumini pe întregul ei corp. Amelie în schimb tot pălăvrăgea, uşor nevrozată de tensiunea care începea să apese aerul dintre ei, şi uşor iritată căci nu îl simţea pe EL nicăieri, nici măcar o adiere. Cain făcu în cele din urmă un pas mai mare şi o luă în braţele lui, sărutând-o apăsat. Ea închisese ochii, nu-l mai vedea pe Cain, îl vedea pe EL. Şi-l imagina în locul lui, altfel nu putea duce episodul la bun sfârşit. O sfâşia pe dinăuntru.

Dimineaţa veni greu, prea greu pentru cât de mult îşi dorea deja să nu-l mai vadă pe Cain în patul ei. Făcuse o prostie imensă, însă conta pe spiritul de observaţie al acestuia în ceea ce privea potenţiala relaţie. Undeva pe la 7, când soarele începuse deja să pătrundă prin ferestrele mari, Cain cedă în faţa liniştii apăsătoare dintre ei şi se scuză, motivând o întâlnire cu o revistă. Se îmbrăcă uşor, mai schimbară nişte vorbe politicoase şi ieşi din apartament. Amelie se înfăşură cu cearceaful şi încuie uşa în urma lui. Închise uşa la dormitor şi trase draperiile mari şi vişinii. Nu vroia deloc soare, vroia doar întuneric. Şi linişte.

Se aşeză în pat, cu genunchii lipiţi de piept, şi începu să plângă înfundat. Închise ochii şi încercă să şteargă noaptea precedentă cu buretele, însă imaginile nu vroiau să plece din capul ei. Şi nici nu mai putea să înlocuiască personajele. Aerul rece-cald începu să plutească în jurul ei. Îşi şterse lacrimile şi gemu, îndurerată. “N-am chef de tachinări, lasă-mă!”, suspină Amelie. În dreapta ei plana o umbră întunecată. O privea intens, o simţea până în măduva oaselor. Se uită în direcţia respectivă. El stătea în picioare, înalt şi întunecat, îmbrăcat în negru. Ochii ei se pierdură în irizaţiile aurii din ai lui, însă momentul se frânse brusc în clipa în care văzu lacrimi părăsindu-i genele lungi şi negre. Amelie căscă gura, nu putea concepe întregul portret. EL întinse mâna spre ea, ţinea ceva. O agrafă cu trandafiri de porţelan, mică, veche de câţiva ani buni.

“O aveai în păr în ziua aia, cu camionul…”, vocea lui tremura. Suna ca un ecou frânt, îi transmitea durere prin fiecare sunet pe care îl scotea. Amelie întinse şi ea mâna către agrafă. O luă între degetele ei tremurânde, o analiză cu atenţie. Într-adevăr, nu mai văzuse acea agrafă de când avea cinci ani. Chiar îi păruse rău de ea, fusese preferata ei. Şi-o prinse în păr, cu degetele uşor transpirate. Întreaga lui prezenţă o bulversa, contradicţia de cald şi rece care îi inunda corpul îi gonea orice urmă de raţiune. “Nu mă mai chinui”, gemu el. Ceva se frângea în interiorul ei, EL chiar suferea, sincer şi profund, fiecare vibraţie pe care o transmitea vocea lui îi confirma chinul prin care trecea. “Te rog nu mă mai chinui…”

Ea nu reuşi decât să pufnească. “EU te chinui pe tine?”

EL o privi furios, ochii i se aprinseră din nou ca nişte tăciuni uitaţi pe foc. Amelie se simţi brusc ridicată din pat şi trasă spre el, de parcă aerul complota împotriva ei. Mâna lui smulse aşternutul din mâinile ei cu un gest scurt şi hotărât. “Ai idee cum e să te obişnuieşti cu nimicul, cu singurătatea, felul în care mor toţi cei din jurul tău iar cu tine nu se întâmplă nimic?”, era deja furios, vocea lui i-o transmitea extrem de bine. Şi totuşi, lui Amelie nu îi era frică. Ceva în interiorul ei, în schimb, se bucura că lacrimile lui se uscau tăcute pe obrajii de alabastru. “Ai idee cum e ca atunci când în sfârşit îţi accepţi condiţia, să priveşti o fetiţă de cinci ani în ochi şi să ştii că a fost creată pentru tine?”

Amelie şi-aşa nu mai avea cuvinte. Alarmant era însă faptul că până şi gândurile îi părăseau capul, de parcă EL îi spăla creierul cu fiecare cuvânt pe care îl scotea. EL o apucă ferm de gât şi o trase şi mai aproape de el, ţinând-o bine, buzele lui roşii la câţiva milimetri de gura ei întredeschisă. “Ai idee cum e să nu poţi să pleci de lângă acea copilă, că nu poţi să nu-i admiri la nesfârşit pielea şi buclele blonde… că nu poţi să nu observi cum prinde forme, cum se transformă într-o femeie?”, continuă el, cu vocea tremurând uşor. “Ai idee cum e să te chinui să o laşi în pace, ştiind că ai s-o priveşti şi pe ea cum se ofileşte şi cum moare? Ai idee cum e să fii nevoit să dispari, ca să nu cumva să o faci ca tine?”

Mâna care îi ţinea gâtul se relaxă, începu să îi cuprindă uşor ceafa. Corpul ei era paralizat şi supus aceloraşi extreme de temperatură. Şi totuşi, nu vroia ca acel moment să se mai termine, vreodată. Senzaţia era incomparabilă. “Ai idee cum e să o priveşti în fiecare noapte cum adoarme şi să te chinui să nu o săruţi? Ai idee cum e să îi ştii fiecare gest, fiecare obicei mărunt, fiecare miros şi fiecare expresie?”, cealaltă mână îi cuprindea mijlocul şi o lipea de corpul lui. “Ai idee cum e să înnebuneşti încet, dacă nu o adulmeci, dacă nu o atingi, dacă nu o auzi vorbind? Ai idee cum e să vezi că cineva vrea să îi facă rău, că vrea să o ia de sub nasul tău? Îţi spun eu, e groaznic. E mai dureros decât o mie de ani în întuneric. Mai dureros decât o eternitate petrecută în singurătate. Blestem ziua în care te-am văzut în leagănul ăla…”

Amelie suspină uşor, nu reuşi decât să îngâne un “De ce?” vag, peste buzele lui. “Pentru că nu vreau să te mai împart cu nimeni, pentru că vreau să te iau cu mine şi să te ţin lângă mine pentru eternitatea care mă aşteaptă. Şi pentru că ştiu că nu aş putea să te supun la o asemenea tortură. Să ştii că răsăritul îşi pierde farmecul după câteva sute de ani…”

Amelie oftă. El o privea dulce, se abţinea să nu o inunde cu întreaga lui forţă. Tremura din nou. Amelie o gândi puţin, apoi îi zâmbi cald. “Cine are nevoie de farmecul răsăritului, când eu te vreau doar pe tine?”. O strânse atunci în braţe, cu toată puterea lui. Nu putea să o frângă, însă îşi afundă chipul în părul ei şi o inspiră adânc, ca pe un drog. Sărutul fu unul lung, treceau orele şi nu îşi puteau separa buzele, nu îşi puteau da drumul. Se pierdură printre aşternuturi, dincolo de dimensiunea palpabilului. Sângele îi curgea invers prin vene, îi părăsea extremităţile şi inunda fiecare zonă a corpului care avea contact cu EL. Îi auzea numele şoptit în ureche – Acheron. O inunda cu atât de multă dragoste încât Amelie se chinuia să respire, să prindă suficient aer încât să mai primească. Timpul căpătase alte proporţii, soarele apunea şi răsărea de fiecare dată când îi auzea numele, de fiecare dată când o săruta.

În cele din urmă simţi acea durere surdă, senzaţia de piele uşor sfâşiată. Apoi îl privi deasupra ei, cu gura însângerată. O strânse şi mai tare, afundându-şi chipul în gâtul ei sfâşiat. O venă îi pulsa peste buzele ei deja palide. Amelie suspină, cuprinsă de o euforie intensă, şi sfâşie, la rândul ei, cu dinţii, pielea de alabastru.

Soarele continuă să răsară şi să apună de zeci de ori, cu o viteză surprinzătoare. Pânze de păianjen se ţeseau repede prin dormitor, praful începea să planeze auriu pe oriunde bătea soarele. Totul îmbătrânea, totul se usca, totul se pierdea în timp. Amelie se pierdea în braţele lui, sângele îi pulsa din nou prin întreg corpul, senzaţia de cald-rece devenise una permanentă. Se ruga la toţi sfinţii ca totul să nu fie un vis, în timp ce el o iubea, o strângea în braţe, se hrănea cu fiecare celulă a corpului ei şi îi şoptea cuvinte dulci în ureche.

Deschise ochii la un moment dat. Era dimineaţă. Euforia nu plecase nicăieri, o inunda în continuare în mod pasiv. Îşi mişcă ochii, iar acea senzaţie de cald – rece îi cuprinsese până şi pleoapele. Sublim. Îl privi, cum dormea întins peste ea. Geamul de la dormitor fusese spart, cumva, mii de cioburi se pierdeau în praf. Vântul ridica uşor draperiile. Nu mai vedea oraşul pe care îl ştia. Turnuri noi se ridicau, răsăritul căpătase nuanţe vişinii, diverse obiecte zburau pe cer. Nici nu conta, era cu el. Cu EL. Şi nu vroia să mai plece de lângă el.

Iar el o muşcă din nou, trezit din somn, cuprins de foamea de ea. Pe măsură ce o inunda din nou cu senzaţia de EL, Amelie simţi o foame plăcută, dulce, demnă de satisfăcut. Îl muşcă cu poftă. Nu mai era o umbră. Nu mai era o fetiţă de cinci ani. Nu mai era lumea lor, dar planau foarte bine în ea. Nu mai conta, oricum.

Umbra care nu vroia să mai scape de ea.

 

Acum ştia sigur că există. Şi apărea numai când vroia el. Ce nedrept! Ea murea încet pe dinăuntru, de singurătate, iar el apărea şi dispărea din viaţa ei asemeni unui miraj. Ce glume proaste, câtă răutate. Turna cuvintele astea într-un jurnal, cocoţată pe pervazul geamului, cu o cană imensă de cafea cu lapte lângă. Purta doar o cămaşă şi slipii din dotare, părul lung şi castaniu lăsat liber în cascadă, peste umeri. Era furioasă şi nu avea cui să i-o spună, ar fi luat-o drept nebună.

Se uită în jos, spre stradă. Oftă. Un gând cretin îi trecu prin cap. Să alunece. Accidental. Până jos poate avea de gând să apară şi să o salveze. Nu! Totuşi, dacă dispăruse deja ca acum 15 ani? Nu putea să rişte, îi plăcea viaţa, fusese de atâtea ori recunoscătoare pentru momentele în care EL o scăpase vie. Nu putea să facă aşa ceva. Şi totuşi, vroia să-l mai vadă…

Se uită din nou în jos, de data asta insistent. O boare de aer cald şi rece deopotrivă o cuprinse brusc prin fiecare celulă a pielii ei. Tresări în clipa în care simţi o răsuflare fierbinte chiar sub cămaşă. Îşi strânse picioarele, tremurând uşor. Îi venea să zâmbească. Dar nu vroia, nu putea să fie atât de transparentă, i-ar fi dat satisfacţie. Se uita în jur, în schimb, căutându-i privirea ciudată. Nimic. În schimb, totul reveni la normal. Aerul era din nou călduţ, de după amiază de primăvară. Era din nou singură.

Gata! Se ridică de pe pervaz, se strecură repede în blugii ei preferaţi, îşi puse repede o pereche de adidaşi şi coborî în grabă treptele blocului. Ieşi în stradă şi alergă furioasă pe bulevard. Alergă cât o ţinură plămânii, luând-o pe prima stradă care ducea în port. Alerga pe lângă macarale şi striga după el, în vânt, râzând deopotrivă. “Hai mă, ieşi!” Se cocoţă pe stâncile de pe care se aruncau când erau copii, în golf. “Ieşi odată, arată-te!”

Ajunse în vârful stâncii şi se uită în jos. Pe partea stângă era partea limpede în care săreau când erau ţânci. Se uită apoi pe partea dreaptă, unde zeci de stânci ascuţite crestau apa. S-ar fi frânt într-o secundă dacă plonja încolo. Zâmbi cu sadism. Vroia cu tot dinadinsul să îl provoace. Se săturase de chestia asta. Se săturase să îl ştie lipit de fiinţa ei şi totuşi să nu îl poată atinge. O ştia cel mai bine dintre toţi şi era singurul care se ascundea de ea. Nu era corect. “Arată-te sau jur că o fac!”

Vântul începu să bată puternic peste ea. Nu îi simţea aerul cald-rece, acea confirmare a prezenţei lui. “N-am motiv să NU o fac! Vreau să te văd, arată-te!”. Nimic.

Închise ochii şi inspiră adânc. O singură şansă avea. Măcar dacă murea, murea ştiind că a încercat. Asta e! Accidente se întâmplă în fiecare zi, măcar avea să dea satisfacţie Morţii pentru toate eschivele dinainte. Corpul ei începu să se lase uşor în bătaia vântului. Învăţa, cu fiecare secundă, să renunţe, să-şi lase corpul în voia vântului. Urma să se ducă.

Creierul ei era atât de încărcat cu acea idee încât nici nu simţi acel aer cald şi rece deopotrivă.  Nu îl simţi în spatele ei. Nu îl văzu, nu îl mirosi, nimic. O privea furios, în schimb, ochii îi scăpărau iarăşi roşii ca nişte tăciuni aprinşi. Mâna lui albă o prinse ferm de gât şi o smuci înapoi spre el. Ea făcu ochii mari, cutremurată de senzaţia de gheaţă şi foc care îi inundase pielea din zona gâtului. O trase înapoi şi o ţinu strâns lipită de el, cu o mână ţinându-i gâtul şi cu cealaltă ţinându-i mijlocul, implicit şi restul corpului, lipit de al lui. Linişte. Pielea ei ardea şi tremura deopotrivă, parcă îşi simţea extremităţile degerând şi buzele arzând. Parcă îi simţea inima pulsând într-a ei. Şi răsuflarea pe arcul perfect dintre gât şi umăr.

“Tu eşti cretină?”, auzi pentru prima oară vocea lui. Dulce şi uşor joasă, aspră pe alocuri. Avea un ecou până în stomacul ei. O încercau milioane de senzaţii în acelaşi moment. Gura o avea întredeschisă, încerca să respire. Ochii deschişi larg, îi era teamă să clipească, altfel avea să dispară EL din nou.

“Mă provoci?”, vocea lui apăsa ca un ciocan în pântecul ei, în timp ce nasul şi gura lui îi adulmecau încet gâtul.

“Îţi cunosc fiecare centimetru de piele, fiecare linie fină, fiecare gest, fiecare poziţie de a dormi. Ai impresia că nu te cunosc, de te joci aşa cu focul?”, vroia să-i răspundă, dar nu putea. Fiecare cuvânt suna ca un ciocan în creierul ei. Pulsaţii întregi îi străbăteau corpul, întregul ei fizic reacţiona la prezenţa lui, la atingerea lui, sentimentul era fantastic. Şi înfricoşător deopotrivă.

“Ai să mă vezi numai când vreau eu. Nu când vrei tu. Şi am să te iau când o să vreau eu. Trebuia să înţelegi asta până acum.”, începu să se simtă ca o copilă tâmpă, certată aiurea. Avea dreptate EL, dar n-avea cum să înţeleagă nevoia aia cruntă. Nu avea cum să înţeleagă nevoia ei disperată de a simţi că nu e chiar singură, de a-l simţi pe el, de a-l vedea. Un iz vag de mosc îi inundă nările, cu o notă de vârf de sânge proaspăt înmugurit între liniile unei tăieturi în carne vie. Era ceva diferit cu el.

“Crezi că nu ştiu ce înseamnă? Chiar crezi asta? Crezi că m-am jucat Monopoly în ultimii 15 ani?!”, vocea lui îi tună în ureche. Buzele lui erau deja lipite de pielea ei, răsuflau furioase acel aer fierbinte şi rece deopotrivă. Senzaţia devenea deja de nesuportat. Iar el ştia asta, motiv pentru care îi prelungea chinul. Vroia să se întoarcă şi să îl strângă în braţe, să îi înţeleagă esenţa, să îl cuprindă, să se lase inundată de el.

Se smuci din strânsoarea lui şi se întoarse. Nu mai era. Pufni, gâfâind. Nemernicul!